Scrisoare deschisă: Modificările aduse Codului Deontologic al Colegiului Medic pun în pericol accesul pacienților la servicii medicale
În octombrie 2025 a fost adoptat un nou Cod Deontologic al Colegiului Medicilor din România în cadrul Adunării Generale Naționale a CMR, care contravine standardelor internaționale privind drepturile omului și sănătatea publică și restricționează și mai mult accesul la servicii medicale, extinzând și mai mult situațiile în care medicii pot refuza actul medical:
Refuzul acordării serviciilor medicale
(1) Cu excepția situațiilor de urgențe medico-chirurgicale amenințătoare de viață, medicul poate refuza relația cu un pacient sau acordarea îngrijirilor medicale în următoarele situații:
a) dacă aceasta este de natură să îi afecteze independența profesională, imaginea sau nu este conformă cu exercitarea profesiei;
b) dacă un pacient sau aparținătorii acestuia sunt agresivi verbal și/sau fizic;
c) dacă pacientul manifestă o atitudine ostilă și/sau ireverențioasă față de medic;
d) dacă i se solicită efectuarea unui act medical neconform cu valorile sale morale pe baza clauzei de conștiință, declarată anual în scris la Colegiul teritorial, recomandând pacientului adresarea către un alt medic.
e) dacă pacientul sau reprezentantul său legal solicită efectuarea de acte medicale ilicite sau contrare principiilor etice.
Ne manifestăm îngrijorarea cu privire la extinderea instanțelor în care medicii pot refuza accesul la un act medical, modifi cările aduse Codului Deontologic cu privire la refuzul acordării serviciilor medicale fi ind vagi și lăsând loc pentru comportamente abuzive sau situații în care mai ales cei mai vulnerabili dintre pacienți vor fi refuzați abuziv în baza acestei prevederi, fi indu-le afectat dreptul fundamental la viață și sănătate.
Noul articol referitor la refuzul asistenței medicale din Codul Deontologic:
● consolidează puterea instituțională a medicului în detrimentul pacientului;
● normalizează discriminarea împotriva femeilor și grupurilor marginalizate;
● contravine obligațiilor internaționale ale României de a asigura acces egal și sigur la servicii de sănătate reproductivă (CEDAW, Carta Socială Europeană);
● ignoră complet recomandările OMS și ONU privind limitarea sau chiar interzicerea obiecției de conștiință acolo unde aceasta afectează accesul la îngrijiri.
● nu instituie o obligație clară de trimitere efectivă, imediată și acceptabilă către alt personal medical care oferă serviciile medicale refuzate.
Formularea actuală creează un spațiu de interpretare excesiv de larg pentru interpretări arbitrare. În dreptul sănătății, orice restrângere a accesului la servicii trebuie să fie necesară, proporțională și clar reglementată (art. 53 din Constituție). În varianta prezentată, aceste prevederi riscă să fie utilizate în mod abuziv și discriminatoriu – de exemplu, prin refuzul de a acorda îngrijiri privind avortul femeilor care își doresc să acceseze acest serviciu dedicat exclusiv femeilor, ingrijiri medicale ale persoanelor LGBTQIA+, pentru persoane însărcinate necăsătorite, pentru persoane rome, pentru persoane neurodivergente, pentru persoane dependente etc. Colegiul Medicilor din România are obligația legală și etică de a se asigura că nu adoptă și nu aplică norme bazate pe stereotipuri sau discriminare structurală. Într-un stat care garantează egalitatea de tratament și accesul nediscriminatoriu la servicii medicale, este esențial ca reglementările profesionale să fie elaborate pe baza dovezilor și a principiilor de drepturile omului.
Relația medic–pacient este, prin natura ei, o relație de putere asimetrică, în care medicul deține autoritatea profesională, cunoștințele tehnice și controlul asupra actului medical. Tocmai de aceea, medicul și organizațiile profesionale care îl reprezintă au datoria etică și juridică de a acorda o atenție deosebită construirii unei comunicări empatice și a unei relații de încredere cu pacientul. În acest context, adoptarea unor prevederi precum cele analizate, fără o justificare clară privind necesitatea întăririi garanțiilor normative deja existente (Legea 95/2006, art. 664 alin.1 lit.c pct.ii, Codul Penal, Legea 61/1991), nu contribuie la consolidarea acestei încrederi. Dimpotrivă, creează impresia că protecția corpului medical primează în fața drepturilor pacienților, și subminează relația de încredere între medic și pacient, esențială pentru buna funcționare a sistemului de sănătate publică.
În anul 2024, Comitetul ONU pentru drepturile economice, sociale şi culturale a constatat cu îngrijorare că disponibilitatea redusă a serviciilor medicale de avort în România este agravată de refuzul personalului medical pe motive de conştiinţă, fără trimiterea adecvată către alţi furnizori de servicii şi determină femeile însărcinate să recurgă la avorturi în condiţii nesigure.
În consecinţă, Comitetul a recomandat statului român să garanteze accesul la servicii de avort, servicii de trimitere la alt specialist, precum şi exercitarea refuzului personalului medical pe motive de conştiinţă în aşa fel încât să nu constituie un obstacol în accesul femeilor la servicii de avort în condiţii de siguranţă. De asemenea, în anul 2015, Comitetul European pentru Drepturi Sociale din cadrul Consiliului Europei a decis într-o plângere colectivă introdusă de moaşe din Suedia că nu există un aşa-zis „drept la obiecţiune de conştiinţă” în legătură cu avortul în Carta europeană privind drepturile sociale.
În forma actuală, în cazul refuzurilor privind îngrijirea medicală pe baza clauzei de conștiință, Codul Deontologic nu instituie o obligație clară de trimitere efectivă, imediată și acceptabilă către alt personal medical care oferă serviciile medicale refuzate, ci doar o recomandare vagă (alin. 4). Aceasta contravine standardelor internaționale privind drepturile omului și de sănătate publică, care stipulează că obiecția de conștiință nu poate fiinvocată dacă are ca efect blocarea accesului la servicii medicale legale. Referirea pacientului refuzat către alt cadru medical trebuie să fie obligatorie și să prioritizeze personalul medical din aceeași instituție, câtă vreme situația nu depășește capacitatea profesională a tuturor medicilor angajați sau colaboratori.
Organizația Mondială a Sănătății subliniază în cele mai recente recomandări din Ghidul privind îngrijirea privind avortul (2024) că: Dacă se dovedește imposibilă reglementarea obiecției de conștiință într-un mod care să respecte, să protejeze și să îndeplinească drepturile solicitanților de avort, obiecția de conștiință în prevederile privind avortul poate deveni inacceptabilă. În astfel de circumstanțe, ar putea fioportun să se ia în considerare interzicerea obiecției de conștiință și/sau revizuirea legislației naționale și a cadrelor de politici care guvernează obligațiile profesionale și etice ale lucrătorilor din domeniul sănătății.
Este legitimă protejarea personalului medical de agresiuni, dar măsurile luate trebuie să fie necesare, proporționale și reglementate în mod clar. În prevederile Codului Deontologic, termenul „agresiv verbal” este neclar și susceptibil de abuz. Mai mult, termenii „ostil” și „ireverențios” nu au corespondent juridic clar și pot fiinterpretați arbitrar. Dreptul penal, legislația muncii și legislația anti-discriminare oferă protecții clare pentru violență și hărțuire în mediul de muncă — nu este necesar ca dreptul pacientului la îngrijire medicală să fie condiționat de percepția medicului asupra unui ton sau atitudini.
Protecția reală a persoanei medicului sau a oricărui cadru medical nu se realizează prin adoptarea unor texte normative declarative, ci prin măsuri concrete de siguranță instituțională la nivelul unităților sanitare. Aceasta presupune angajarea de personal specializat în pază și protecție, implementarea unor protocoale clare de intervenție în caz de pericol și instruirea personalului cu privire la modul de aplicare a acestor proceduri. Doar astfel pot fiprevenite situațiile de risc, fără a plasa asupra pacienților — în special asupra celor aflați în stare de vulnerabilitate sau suferință acută — povara responsabilității pentru siguranța medicului.
Aceste modificări ale Codului Deontologic transformă o profesie reglementată prin obligații de serviciu public într-una definită de libertăți morale individuale, fără garanții efective pentru pacienți. Prin extinderea posibilității refuzului pe motive morale fără un mecanism clar de trimitere și fără garanția accesului efectiv la servicii alternative, pacienților le este încălcat dreptul la servicii medicale sigure și în timp util. În mod special, sunt afectate femeile care solicită avort la cerere, o procedură legală în România până la 14 săptămâni de sarcină, dar adesea inaccesibilă în practică din cauza invocării „clauzei de conștiință”. Într-un stat de drept, nicio reglementare de natură deontologică nu poate fifolosită pentru a submina accesul la un serviciu medical legal și nici pentru a subordona drepturile pacienților convingerilor morale ale medicilor.
Având în vedere impactul acestor norme asupra accesului efectiv la îngrijiri medicale, cerem revizuirea urgentă a articolelor referitoare la refuzul acordării serviciilor medicale, astfel încât acestea să fi e în deplină conformitate cu standardele internaționale, recomandările OMS și cu obligațiile internaționale ale României de a asigura acces egal și sigur la servicii de sănătate reproductivă. În acest sens, solicităm următoarele măsuri minime, în conformitate cu standardele internaționale privind drepturile omului și de sănătate publică:
● Organizarea sistemului de sănătate astfel încât să asigure disponibilitatea suficientă și distribuția echitabilă a medicilor dispuși și capabili să efectueze avorturi la cerere, în ambele sectoare — public și privat — și în limite geografice rezonabile, pentru ca nicio femeie să nu fie nevoită să călătorească zeci sau sute de kilometri pentru a accesa un serviciu medical legal.
● Interzicerea refuzului instituțional al îngrijirii medicale, garantând că unitățile sanitare, ca entități publice sau private, au obligația de a furniza serviciile legale de sănătate reproductivă, indiferent de convingerile personale ale personalului medical angajat.
● Clarificarea expresă a sferei de aplicare a refuzului de îngrijire, excluzând formulările vagi și care pot avea caracter discriminatoriu
● Interzicerea oricăror refuzuri de îngrijire în situații de urgență sau în cazurile în care viața, sănătatea ori integritatea fizică și psihică a pacientei pot fiafectate, în conformitate cu obligațiile constituționale și internaționale ale statului privind protecția vieții și a sănătății.
● Instituirea unei obligații clare de trimitere imediată către un alt furnizor de servicii accesibil, atunci când un medic refuză prestarea unui serviciu, și asigurarea că trimiterea este efectivă, documentată și nu produce întârzieri sau riscuri suplimentare pentru pacientă.
● Crearea unui mecanism eficient de monitorizare, control și sancționare a nerespectării acestor norme, inclusiv prin identificarea și corectarea refuzurilor abuzive și prin sancționarea unităților sau medicilor care nu respectă obligațiile de trimitere sau de asigurare a accesului.
● Consultarea organizațiilor societății civile și specialiștii în drepturile omului și sănătate reproductivă în procesul de elaborare a oricăror norme de etică profesională sau politici privind refuzul de îngrijire.
